TPL_GK_LANG_MOBILE_MENU

christian tissier 04Christian Tissier Shihan este unul dintre cei mai importanți maeștri de Aikido nu numai în Franța ci mai ales din întreaga lume. Deține unul dintre cele mai mari grade în Aikido acordate non-japonezilor. Am avut ocazia să-i iau un interviu lui Christian Tissier în urmă cu aproximativ 7 ani, atunci când lansam o revistă despre Aikido. Tissier Sensei a a vut generozitatea de a accepta acel interviu și de a da un impuls revistei. Cu toate că nu făceam parte dintre elevii lui apropiați, nu am ratat niciodată o ocazie să îl văd când m-am întors în Europa. În cursul unei astfel de vizite am putut să aranjez al doilea interviu cu el, de data asta video. Tissier Shihan practică Aikido de mai mult de 50 de ani și m-am gândit că ar fi un moment bun să revenim asupra carierei sale, să vorbim de începuturile sale la Paris, de cei 7 ani petrecuți în Japonia, lângă maeștrii de la Hombu Dojo Aikikai, de actalitatea învățămintelor sale și ca reprezentant internaționale de Aikido și, în sfârșit, de a aborda succesiunea școlii sale.

Guillaume Erard: Cum ați început Aikido?

Christian Tissier: Am început Aikido în Franța, la Paris, cu un profesor care se numea Jean-Claude Tavernier. Era stilul de Aikido al maestrului Mochizuki, predat de Hiroo Mochizuki, fiul lui Minoru Mochizuki1. Asta a durat aproximativ un an. Apoi l-am întâlnit pe Nakazono Sensei, care venise din Marsilia. A fost o revelație, pentru că Aikido-ul lui era foarte diferit. Era Aikido autentic. L-am urmat pe Nakazono Sensei până când am luat al doilea dan și, la 18 ani, am decis să plec în Japonia și să mă perfecționez în Aikido. Ideea mea era să plec pentru câteva luni. Mă gândeam că 6 luni de Aikido în Japonia, sau doar măcar să pun piciorul în Japonia, ar fi fost suficient. Toți cei care ați fost acolo cunoașteți sistemul, ești prins repede de ritmul japonez, de ușurința de a trăi acolo. Poate că acum e diferit, dar atunci, chiar dacă nu era chiar așa ușor să găsești un serviciu, în Japonia relațiile dintre oameni erau destul de simple, pentru cineva tânăr, care nu avea prea multe obligații. Dacă cineva este dornic să învețe, se acomodează repede acolo. În comparație cu Parisul, Tokyo mi se părea un oraș de la țară. Străzi și case mici, fără clădiri înalte. Clădirea Aikikai2 era cea mai înaltă clădire din zonă. Mi-a plăcut atmosfera aceea, antrenamentele, dar și faptul că era ușor să stabilești legături cu oamenii.

Guillaume Erard: Cu ce maeștri ați studiat?

Christian Tissier: Când am ajuns, obișnuiam să mă duc la toate antrenamentele, de dimineața până seara, pentru cu nu prea avem multe de făcut atunci. Era interesant pe atunci, pentru că erau instructori ca Saito3 Sensei, care preda duminica dimineața, Tohei Koichi4 Sensei, Tohei Akira, care apoi a plecat în SUA. Am participat la lecțiile tuturor, chiar dacă îmi plăceau unii mai mult decât alții și chiar dacă nu înțelegeam Aikido-ul lor. Nu am înțeles Aikido-ul lui Doshu5, pentru că era așa de diferit de ceea ce învățasem eu. Mă îndoiam chiar și de abilitățile lui și mi-a luat ceva timp până să realizez că punctul meu de vedere era greșit. Nu semăna cu ce învățasem eu, așa că, în opinia mea, nu era bun.

Guillaume Erard: Cum v-au tratat profesorii când ați ajuns la Hombu Dojo?

Christian Tissier: E interesant, pentru că se întrebau ce caut acolo, în special Doshu. Yamaguchi Sensei știa, pentru că primise o scrisoare de la Nakazono Sensei. Nu erau mulți străini și Doshu se întreba cine era puștiul de 18 ani și mă observa de la distanță. Era un om retras, dar într-o zi a venit să vorbească cu mine. Pentru că nu știam să vorbesc în japoneză, comunicarea a fost dificilă, dar încet, încet, s-a format o legătură. Eram de aceași vârstă cu fiul său, actualul Doshu, care pe atunci avea centura albă și nu purta hakama6, așa că deseori practicam împreună. Treptat, treptat, a început să mă ia ca uke7 și a devenit cu adevărat unul dintre Sensei-i mei. Am participat la antrenamentele lui în fiecare dimineață, ani de zile. În paralel, l-am urmat în principal pe Yamaguchi Sensei la Hombu Dojo, dar și la dojo-ul său la Shimokitasawa și la Meiji, joia dimineața. Era mai mult o relație filială, m-a luat sub aripa sa și obișnuiam să-l vizitez acasă. Alți Sensei de care am fost apropiat au fost Saotome Sensei și Masuda Sensei. Obișnuiam să ieșim împreună.

christian tissier 19

Guillaume Erard: Profesorii aceștia aveau deja orele lor de predare?

Christian Tissier: La acel moment, Endo Sensei abia primise 4 dan, la fel și Suganuma Sensei. Începuseră să predea la Aikikai dar nu la etaj. Saotome Sensei avea deja 6 dan și preda câte 3 ore în fiecare miercuri după-amiaza, cred. Obișnuiam să studiez cu toți, inclusiv cu Watanabe Sensei, și, din moment ce se obișnuiseră să mă vadă, făceam parte din dojo.

Guillaume Erard: Cu așa mulți maeștri, elevii sunt deseori derutați tehnic. Ați avut și dvs. această problemă?

Christian Tissier: Sincer, nu am avut niciodată problema asta. Nu am încercat niciodată să-l imit pe Yamaguchi Sensei, cel puțin nu la formele de bază. Tiparele lui nu erau foarte fixe, erau pure, dar puteți vedea excese la unii dintre elevii săi. Nu la Yasuno de exemplu, dar la alții, inclusiv unii străini care au fost acolo și care copiau forma. Uneori imităm partea ușoară, dacă profesorul își aranjază părul, ne aranjăm și noi părul. Au copiat ceva din dezinvoltura lui, chiar dacă aceasta nu prea exista, modul lui de a se juca cu partenerul, chiar dacă, în realitate, lui nu-i plăcea să se joace cu partenerul. Obișnuia să spună „waki ga nai” (nu trebuie să existe nicio deschidere) dar oamenii nu înțelegeau asta. Ce i-a plăcut la mine a fost că eram original și îmi făceam propriul Aikido, chiar dacă, atunci când preda, mă străduiam foarte mult să fac ce arăta el, pentru că asta era ce voiam să fac. Dar când am fost la antrenametele lui Osawa Sensei, care avea un Aikido total diferit, am încercat să reproduc Aikido-ul lui Osawa Sensei, așa că nu cred că am avut probleme de adaptare. Acum, cineva din exterior se poate gândi că am avut probleme, dar toți instructorii mă luau ca uke. Chiar și Tada Sensei, când s-a întors în Japonia în 1974 sau 1975, obișnuia să predea în fiecar marți și i-am fost deseori uke, chiar dacă vă gândiți că Aikido-ul nostru era complet diferit. Este important în Aikido să cunoști tehnicile de bază, de asta este important să te duci la antrenamentele lui Doshu. Nu e neapărat un Aikido oficial, dar e ceva pe care nu te poți contrazice. Dacă vrei ca începătorii să aibă un limbaj comun, e bine să le explici cum să iasă din linia atacului la shomenuchi8 și cum să vină înapoi pentru ikkyo, nikyo, sankyo, yonkyo9, apoi, în acord cu caracteristicile fiecăruia, să adaugi variante, de exemplu dacă cineva vrea să execute o intrare directă, sau ca Endo Sensei, să retragă puțin mâna etc. Dar dacă cineva nu are bazele și un limbaj comun, nu poate fi ușor de practicat peste tot la fel. Când cineva vede un sensei nou, e important să privească imaginea de ansamblu, să înlocuiască ce deja știe și să se concentreze pe ce este diferit. La Aikikai toată lumea are aceleași baze.

Guillaume Erard: Aveați deja aceste baze când ați ajuns la Hombu Dojo?

Christian Tissier: Nu. Când am ajuns în Japonia nu înțelesesem încă diferența dintre omote și ura10. Pentru noi nikyo era mereu așa pentru că nivelul uke11 era scăzut. Când un sensei japonez ajungea undeva să promoveze Aikido, era nevoit să arate aplicații, pentru că trebuia să explice partenerului că nu trebuie să se întoarcă, că pentru ikkyo, cu schimbarea mâinilor, sunt necesare mai multe condiții. Era mai ușor pentru ei să spună „Iată, nikyo, trosc, asta este!” „Ah, asta doare! Așa e ușor de înțeles! Ah, așa e sankyo...” Nu prea era omote și ura pe atunci. Când am ajuns în Japonia am descoperit structura pe care Doshu a pus-o la locul ei. Codificarea a fost o mare descoperire. Aș spune că pe atunci în Franța noi practicam mai mult aplicații ale Aikido.

Guillaume Erard: Asta pentru că europenii erau mai interesați de aplicațiile de luptă?

Christian Tissier: Nu, era din cauza nivelului tehnic scăzut. Am călătorit în toată lumea. Dacă mergi într-un dojo unde se practică doar kokyunage12 înseamnă că instructorul nu este bun. Deoarece aruncările și căderile sunt ușor de făcut. Dacă vrei să predai katatedori ikkyo, nikyo, sankyo, yonkyo, cu schimbarea corectă a mâinilor, este 100% tehnică și e nevoie de timp să fie învățat, e nevoie de logică. Așa că instructorii au nevoie să cunoască această logică, ceea ce nu e cazul. Încă nu e de actualitate. Dacă întrebi pe cineva „De ce facem asta așa?” ți se va răspunde „Pentru că așa se face!”. A reflectat cineva la asta? Unii da, Yamaguchi Sensei s-a gândit. Când puneai o întrebare primeai răspuns. Erau anumite lucruri pe care nu voia să le facă. Nu arăta niciodată aihanmi katatedori13, poate doar pentru nikyo ura, dar pentru el asta nu era o prindere realistică. Pentru hanmi handachi14, cu excepția shiho nage sau kaiten nage direct, nu arăta niciodată shomen uchi irimi nage. Pentru el, nu avea sens. Poate cerea la examinări, dar când avea 8 dan sau 9 dan, nu voia să le facă. Pentru mine e la fel, sunt tehnici pe care acum nu vreau să le mai fac. Nu vreau să mai predau tachi dori15 pentru că pare neverosimil. Am ceva experiență în alte arte marțiale și în ken16. Nu mă deranjează să arăt câteva forme, sunt interesante și educative, dar nu cred în ele. La cuțit e la fel. Bineînțeles, sunt cerute la examen, așa că asistenții mei le predau. Tehnicile cu arme nu sunt pentru a ne învăța cum să ne apărăm real împotriva cuțitului, sunt pentru a sublinia prioritățile. Când vorbim de cuțit, chiar și de lemn, în tehnica apar diferite priorități. Dacă execuți shiho nage fără cuțit, e mai bine să ai brațele apropiate de corp, dar cu cuțitul nu poți, pentru că apar alte priorități. E un aspect foarte delicat să cunoști prioritățile într-o acțiune, dar, în afară de asta, este inutil. Ca autoapărare nu funcționează. E bine că instructorii între 3 și 6 dan le arată, dar eu aș vrea să folosesc puținul timp care îmi mai rămâne de predat și de trăit ca să transmit un mesaj. Nu chiar un mesaj propriu-zis pentru că nu sunt mai bun ca alții dar, dacă oamenii sunt interesați de ce fac, mai bine le arăt lucruri pe care le studiez în prezent decât tehnici în care nu mai cred.

christian tissier 21

Guillaume Erard: Cred că la stagii oamenii nu acces la tehnica dvs. pe cât ar fi necesar...

Christian Tissier: Da, e un ansamblu de împrejurări. În viața unui practicant de Aikido există etape. Și tu ești un Aikidoka, ești mai tânăr ca mine și la un anumit punct vrei să faci ceva diferit. Pentru mine a fost boxul, am studiat cu Saotome Sensei, purtam protecții și eu eram pe post de sac de box. Îți dă o anumită experiență și trebuie să alegi dintre toate variantele. Problema Aikido este că e foarte vast și totuși se reduce la un singur lucru. Întotdeauna facem aceeași mișcare în Aikido, e mereu aceeași senzație, indiferent de tehnică. Tehnica este ca un evantai, o deschizi și înveți toate formele. Este ca în ken jutsu sau Karate, kata. Înveți toate variantele, toate procedeele care s-ar putea întâmpla într-o zi, dar care probabil nu se vor întâmpla niciodată. Înveți totul. Dar există doar o singură bază, și după un timp, ai nevoie să închizi evantaiul și rămâne doar o singură tehnică. La început studiezi yokomen uchi ikkyo, ești puțin static pentru că înveți, așa că ieși în lateral, apoi te întorci. Apoi ai o mișcare în care conduci adversarul împreunând ambele mâini. Ulterior treci la aplicațiii, la punctul care se află în spatele partenerului. Execuți ikkyo în același fel și după un timp realizezi că, dacă te miști corect, indiferent dacă atacul este yokomen sau shomen, poți să faci exact aceeași mișcare, pentru că nu e importantă mâna cu care atacă, ci punctul din spatele aversarului și cu o astfel de anticipare ești deja acolo. Realizezi că ai avut nevoie de toate tehnicile ca să obții un singur lucru. De exemplu acum studiez ryote dori kokyuho. Mi-am dat seama că mi-ai trebuit 50 de ani să înțeleg că e mai ușor să îl faci așa. Explicația este că e același principiu, pentru că principiile naturale sunt simple.

Guillaume Erard: Tehnicile sunt doar instrumente pentru înțelegerea principiilor?

Christian Tissier: Ai absolută dreptate, dar mai este și altceva. Oamenii practică Aikido câțiva ani, 10 ani sau mai mult, și o fac dintr-un anumit motiv, oricare ar fi acesta, dar de fapt, de obicei sunt derutați, pentru că adevărata motivație apare mai târziu. Realizezi abia după un timp acest lucru, că este foarte departe de cum simțeai lucrurile la început, sau cum voiai să fie. În cazul meu cel puțin.

Guillaume Erard: Obiectivele dvs. s-au schimbat?

Christian Tissier: Da, deoarece după un timp realizezi că se deschid noi perspective. Uneori ești interesat de lucruri noi, alteori realizezi că ai găsit ceea ce căutai și nu trebuie să-l lași să-ți scape. Sunt perspective diferite. Dacă cineva ajunge la 4 sau la 5 dan cu o tehnică bună (ikkyo, nikyo, sankyo, yonkyo) și fără acidentări, dar face același lucru 30 de ani mai târziu, înseamnă că a pierdut trenul cumva. Își poate face mișcările și poate reproduce același registru tehnic, presupunând că mai poate lucra din genunchi. Dacă cineva îmi cere să reproduc tehnicile de bază executate de uchi deshi17 de la Aikikai, le pot face exact ca ei. Dar asta făceam acum 40 de ani, acum intervin alte senzații. Deși uneori poți fi indus în eroare. De exemplu eu joc golf în prezent. Nu sunt bun la asta, dar găsesc o mare asemănare cu ce fac în Aikido. Uneori, dacă trișez puțin, pot arunca bila mai bine. Dar instructorul îmi spune „Nu, mișcarea ta nu este corectă, punând mâna așa, te va ajuta câteva luni, dar îți va încetini progresul”. Pentru că e ceva în afara principiilor.

Guillaume Erard: Deși astea sunt greșeli inevitabile prin care trebuie să treci...

Christian Tissier: Fiecare Aikidoka știe că poate executa procedeul folosind forța fizică. Dacă e sincer cu el însuși, știe asta. Când trișezi ești conștient că o faci. Problema este când nu știi că trișezi.

Guillaume Erard: Ne puteți vorbi despre practica dvs. cu armele în Aikido?

Christian Tissier: Aikido-ul lui Yamaguchi Sensei era foarte precis. Mișcările lui se bazau pe tăieri. Era foarte exact. Studiase câteva școli de sabie. Avea o preocupare pentru sabie deși nu preda tehnici de sabie. Nu existau lecții cu arme la Aikikai deoarece O Sensei nu a permis acest lucru. Era o situație confuză care a determinat multe persoane să studieze diferite sisteme cu arme. Atunci noi știam doar de Katori, Musoshinden-ryu, diferite școli de Iai. Acum oamenii studiază Kashima, dar atunci era necunoscut. Eu am descoprit Kashima într-o seară acasă la Yamaguchi sensei. Mi-a arătat un video cu Inaba Sensei, care atunci nu era cunoscut ca Inaba Sensei, ci ca Inaba-kun (pentru Yamaguchi Sensei, bineînțeles). Am urmărit demonstrația și mi s-a părut interesantă, așa că s-a oferit să mă prezinte. Inaba a fost elevul lui Yamaguchi Sensei la Aikido. M-a prezentat lui Inaba Sensei, care m-a întrebat dacă vreau să învăț. Dar Inaba nu preda pe atunci, era elev. Învățase foarte puțin de la Kunii Sensei [Kunii Zenya, al 18-lea soke al scolii Kashima Shin Ryu].

christian tissier 33

Guillaume Erard: Inaba Sensei mai făcea parte din Kashima Shin Ryu atunci?

Christian Tissier: Da, i-a fost elev, deși nu știu dacă Sensei Kuni mai trăia pe atunci. Mult mai târziu Inaba mi-a spus că nu m-a învățat niciodată. M-a învățat într-un fel, dar prin antrenamentul împreună.

Guillaume Erard: Era informal?

Christian Tissier: A fost informal, eram patru. Ne antrenam de trei ori în timpul săptămânii, plus 4 sau 5 ore duminica dimineața. Uneori repetam kesa giri18 timp de 4 ore fără pauză și după asta el era uke pentru tehnici. Eu eram doar un puști, așa că îmi era ca un profesor, chiar dacă nu era cu mult mai în vârstă decât mine. Ne-am întâlnit acum câțiva ani și mi-a spus „Noi doar ne-am antrenat împreună”. Dar de fapt el mă învăța pe mine. Studiind Kashima am învățat ceva ce mi-a perfecționat caracterul: calitatea intrării directe. Ce nu-mi place, în unele forme de Ken practicate de aikidoka, este aspectul negativ. De exemplu, retragerea în timp ce se execută o tăiere cu tai sabaki19. Eu prefer întâi să tai, apoi să mă retrag. Nu contează, e doar o formă, dacă oamenilor le place s-o facă așa, e în regulă. În mintea mea, abordarea formelor directe din Kashima, unde intri direct sub atac, este foarte importantă. Am descoperit asta și în kickboxing după aceea. Asta este, se mișcă și tu ești deja acolo. În Aikido ăsta este sensul irimi20, nu e nevoie de mișcare dar ceva te oprește. Îmi place sincronizarea rapidă din Kashima, așa că am studiat kata. Am studiat puțin și Iaido și Kendo.

Guillaume Erard: Adevărata școală de Kashima Shin Ryu conține atât tehnici cu diferite arme, cât și cu mâinle goale, dar ați făcut doar ken jutsu?

Christian Tissier: Nu, noi am studiat și yari și jo21, dar foarte puțin. Puțin yari awase, jo împotriva ken și batto-jutsu de asemenea. Am practicat mult batto-jutsu, dar nu mai studiez acum. De când m-am operat la cot mi-am pierdut extensia brațului, așa că a trebuit să refac toate mișcările învățate. Să fiu sincer, nu mai sunt așa interesat.

Guillaume Erard: Ați studiat tehnicile cu mâna goală (din Kashima)?

Christian Tissier: Pe vremea aceea Inaba Sensei nu le preda, dar, din când în când, mă duceam la antrenamentele lui Tanaka Sensei, când lipsea Inaba. Tanaka Sensei provenea din Yoshinkan22. Tehnicile lui cu mâinile goale erau diferite, așa că le-am practicat de asemenea.

Guillaume Erard: Dar acestea nu erau tehnici de Kashima...

Christian Tissier: Nu, era un Aikido puțin diferit, dar era Aikido. Am văzut acum Aikido-ul lui Inaba Sensei și este foarte relaxat și fluid, dar nu e deloc ceea ce caut eu. E altceva.

Guillaume Erard: Cum se potrivește o koryu23 precum Kashima cu o gendai budo24 ca Aikido?

Christian Tissier: Trebuie să precizez ceva: eu nu predau Kashima Shin-Ruy. Nu am autoritatea s-o fac, chiar dacă ne gândim că, atunci când m-am întors din Japonia, aș fi putut s-o fac. După cum am auzit, nici Inaba Sensei nu mai predă Kashima Shin-Ryu. Am decis cu mult timp în urmă că voi păstra doar acele kata de ken care mă ajută în Aikido. Există probabil și alte kata interesante, dar nu-mi folosesc la Aikido. Zilele trecute am văzut un video cu soke25 Kashima Shin-Ruy, la men tachi zuke de exemplu, blochează mâinile foarte aproape de tsuba26, ceea ce înțeleg că dă mai multă forță, dar nu mă interesează, pentru că nu este așa cum fac eu ikkyo. Prefer s-o fac aproape de vârful lamei. Eu nu transform această școală, pornesc de la baze și păstrez doar formele care îmi sunt utile pentru Aikido. Așa că lucruri precum deschiderea tălpilor sunt posturi tipice pentru Aikido. Predau ken doar o dată pe săptămână, dar cursul este la ora 11 dimineața, așa că nu participă prea mulți, pentru că lumea este la muncă și nivelul nu este ridicat. Predau ken și jo în timpul seminariilor de lungă durată. Dacă este un seminar de un week-end, fac o oră pe zi. Relaxează oamenii, le place, și sunt mai puțin obosiți decât atunci când fac doar Aikido. Referitor la jo, am studiat foarte mult cu Saotome Sensei. El m-a învățat tot. Formele de jo, pe care le-am învățat cu Inaba Sensei, sunt exact la fel cu cele de ken, dar că se fac cu jo. În formele lui Saotome Sensei și în cele ale lui Saito Sensei există mult hasso gaeshi și asta e interesant, e implicat tot corpul și e interesant că oamenilor le place. Dar eu nu sunt un maestru de arme.

christian tissier 63

Guillaume Erard: La nivelul dvs. considerați că aveți dreptul sau obligația să schimbați lucrurile pe care le-ați învățat?

Christian Tissier: Am 64 de ani, respect din ce în ce mai mult oamenii, sunt mult mai respectuos decât atunci când eram tânăr, pentru că am mai multă înțelegere și mai multă răbdare pentru multe lucruri. Nu simt că aș uzurpa sau fura ceva. Dacă aș fi introdus ceva diferit sau principii noi în Aikido-ul meu, l-aș fi denumit altfel, sau aș fi creat o nouă disciplină, dar nu asta a fost ceea ce am vrut să fac. Unii spun că practică stilul Tissier de Aikido, dar eu nu am un stil. Stilul meu este cel de la Aikikai. Aikido-ul meu nu e diferit de cel al lui Yasuno, Miyamoto, Kanazawa sau Endo. Înțelegi? Poți spune că există o linine Tissier, să o definești, tot așa cum poți spune Birankai sau altceva. Aikido-ul meu este Aikido-ul Aikikai. Este doar forma mea. Nu cred că trădez ce am învățat sau ce mi s-a spus. Sigur, unii sunt puțin contrariați. Fujita Sensei, cu care mă înțelegeam foarte bine, obișnuia să spună că sunt un showman. Probabil pentru că am făcut demonstrațiile de la Bercy, dar cineva trebuia să le facă și nu a fost altcineva. Nu mă mai interesează Bercy, nu am mai fost în ultimii 4 sau 5 ani. Îi trimit pe elevii mei, de exemplu Bruno, pentru că nu mai sunt interesat. Nu este ceea ce vreau să fac. Ceea ce vreau să fac este în genul a ceea ce am demonstrat la Combat Games. Eram în recuperare după accidentare și am vrut să fac demonstrația cu viteză redusă, dar am fost criticat și pentru asta: „Se oprește la mijlocul procedeului”. Am vrut să arăt pașii, dar oamenii s-au plâns și de asta. Pe de altă parte, Itto, de la Aikikai, m-a sunat și mi-a spus „Demonstrația ta a fost super!”. Dar bineînțeles, dacă faci asta la Bercy, vei fi huiduit, pentru că acolo sunt demonstrații precum krav maga și kyokushin. Oricum, sunt sute de persoane care, atunci când mă văd la ei în țară, îmi spun: „O, am început Aikido datorită dvs., v-am văzut la televizor și asta m-a determinat să fac Aikido”. Probabil sunt un showman, dar a trebuit să fac asta.

Guillaume Erard: Ați făcut demonstrațiile de la Bercy pentru că cineva trebuia să le facă. E la fel și la Combat Games?

Christian Tissier: Federația Internațională de Aikido e o problemă complexă. Aikikai are nevoie de recunoaștere. Nu știu de ce, dar pare foarte important pentru ei. Doshu vrea ca Aikikai să fie recunoscut de Comitetul Olimpic și să facă parte din organizațiile internaționale. Vor asta, dar în același timp, nu se implică. E un pic complicat. Federația Internațională de Aikido se organizează, și ce-o fi o fi. Foarte mulți oameni s-au plâns că vor fi competiții, dar nu s-a pus niciodată probelama de a concura sau a acorda puncte. Obiectivul, care mi-a plăcut, a fost să nu mai fie prezentați boșorogi, ci oameni sub 35 de ani și la maxim 4 dan, bărbați, femei și tineri, să se arate că Aikido poate fi și așa. Am fost invitat să supervizez împreună cu Miyamoto la ultima ediție. Oamenii vin, ne arată ce fac și noi le dăm sfaturi. Unii vin cu tehnici foarte bune, alții cu unele nu așa de bune, depinde de țară și experiență, dar încercăm să facem totuși ceva. Prima ediție a fost mediocră, dar calitatea a fost destul de bună la St. Petersburg, imagini foarte frumoase pentru Aikido. Dar bineînțeles, există mereu oameni care să se plângă, care spun că asta nu e Aikido. Aș vrea ca acești oameni să-mi arte Aikido-ul lor, să aibă curajul să facă ei demonstrațiile și să accepte și criticiele de asemenea. Am fost acolo pentru că mi s-a cerut, dar ar fi putut fi oricine altcineva. Sincer, nu sunt eu așa special, dar mi-am făcut datoria. Ultima întâlnire a conducerii Federației Internaționale de Aikido a avut loc la Cluj Napoca27 în septembrie anul trecut. Waka sensei28 a fost cu câțiva uchi-deshi, dar eu n-ar fi trebuit să particip. Nu am fost invitat inițial și oricum aveam un seminar planificat în acea zi. Aikikai a fost puțin îngrijorat și Tani mi-a solicitat oficial prezența.

Guillaume Erard: Sunteți omniprezent și comunicați foarte bine. Când v-ați gândit să vă faceți o carieră din asta?

Christian Tissier: Nu mi-am făcut niciun plan niciodată, serios. Lucrurile se așază singure la locul lor. Nu am planificat niciodată nimic, s-au întâmplat puțin câte puțin. Unii spun că sunt foarte mediatizat, dar nu mi-am dorit niciodată asta. Am predat franceza la institutul franco-japonez, a mers bine pentru că știu limba franceză. Am făcut ceva televiziune în Japonia, am fost model. Primele interviuri în Franța au ieșit bine pentru că nu aveam trac. Mi s-a întâmplat când jurnaliștii de la Antena 2 mi-au spus „Ah, bine, asta schimbă sportivii!”. Nu am sunat niciodată pe cineva de la televiziune sau din presă. Întrebați la revista „Karate Bushido”, ei mă tot căutau pe mine.

christian tissier 83

Guillaume Erard: Dacă v-ați putea întoarce în timp, ați schimba ceva?

Christian Tissier: Nu, nu știu dacă aș schimba ceva... Nu, nu aș schimba pentru că nimic nu este perfect niciodată...

Guillaume Erard: Există lucruri care nu au fost înțelese?

Christian Tissier: Întotdeauna apar lucruri care sunt înțelese greșit, sunt de acord, dar asta se întâmplă în fiecare zi. Sigur, am avut anumite relații pe care nu ar fi trebuit să le am, asta regret. Dar asta nu e foarte important. Uneori am avut o poziție foarte radicală față de cineva și nu am realizat că asta îl poate afecta personal, până la punctul în care să abandoneze Aikido. Nu am procedat bine, nu am fost destul de receptiv, dar oricum, persoana respectivă nu a realizat probabil despre ce era vorba. Astfel de lucruri se întâmplă în fiecare zi. Aș fi regretat dacă aș fi făcut ceva foarte rău, dar nu este cazul.

Guillaume Erard: Ați menționat mai devreme despre accidentarea dvs. la genunchi. V-a forțat să vă schimbați Aikido?

Christian Tissier: Nu mă deranjează, și oricum nu o să fie mai bine în timp. Regret greșelile pe care le-am făcut când am început să am probleme cu genunchiul. Eram foarte competitivi într-o vreme, împreună cu Shibata și Miyamoto. Meniscul meu era rupt, dar eu participam oricum și stăteam câte o oră în seiza pe podeaua de lemn, sufeream ca un martir, eram complet idiot. Pretindeam că sunt un mic samurai. Câțiva ani mai târziu m-am operat și în seara aceleiași zile eram pe saltea, iar a doua zi la un seminar în Dijon. A fost o prostie. Asta m-a schimbat în sensul că atunci când văd pe cineva cu probleme la genunchi îi spun că mai importantă este sănătatea. Asta îmi amintește ce povestea Endo Sensei despre o discuție pe care a avut-o cu Yamaguchi Sensei. Când l-am cunoscut pe Endo, era cam brutal și violent. Într-o zi și-a rupt umărul în timpul unei demonstrații cu Doshu și era la o cafea cu Yamaguchi Sensei care i-a spus „Vrei să continui așa, cu umerii rupți la vârsta ta? Dacă asta e Aikido, mai bine te oprești, pentru că nu ajuți la nimic”. Așa că el a început să se gândească la asta și și-a schimbat Aikido. În ce mă privește, accidentarea nu mi-a schimbat Aikido. Mi-ar plăcea să pot practica și tehnici în genunchi. E foarte frustrant să explici ceva ce nu poți arăta. Asta nu e bine, așa că am cerut cuiva să arate și eu am dat sfaturi, dar chestia asta mă deranjează. Mă deranjează pentru că nu pot executa tehnicile și din genunchi, genunchii nu se mai îndoaie. Am tendința de a arăta ikkyo și nikyo pe aceeași parte, pentru a putea pune jos genunchiul care trebuie. În afară de asta, cariera mea în Aikido este de domeniul trecutului. Îmi place foarte mult să practic. Încă pot face ce vreau când execut tehnicile în picioare, dar într-o bună zi nu voi mai putea face nici asta, așa că mă voi opri din a arăta tehnica. Mi se pare ridicol să arăți tehnica unor oameni de 20 de ani și într-o condiție fizică bună, atunci când tu nu mai ești așa.

christian tissier 84

Guillaume Erard: Când vă uitați le elevii dvs. azi, vedeți ceea ce ați sperat să transmiteți?

Christian Tissier: Este interesant, pentru că m-am gândit la asta în ultimul timp. Am câteva generații de elevi. Am format majoritatea profesorilor din federația franceză, precum și o parte din restul lumii. Prima generație, cum ar fi Gerard Dumont, este un pic în afară acum. Apoi a fost Patrick Benezi și Bernard Palmier, apoi Philippe Gouttard, apoi cei ca Pascal Norbely, care e mai puțin cunoscut în Japonia. Ultimele două generații au fost Bacharty, Gonzales, Pascal Guillemin, care au criere grozave. Acum îl am pe Fabrice Croize care a devenit 5 dan cu Helene Doue, și alți tineri pe care-i puteți vedea, unii de 3 dan, care chiar vor să muncească.

Guillaume Erard: Ca profesor, ce așteptați de la elevii apropiați?

Christian Tissier: Nu am pretenții, eu îi învăț pe cei care vor să învețe. Atât timp cât ei sunt acolo și eu voi face eforturi să fiu acolo și să-i învăț cât pot de mult. Nu cer nimic în schimb, nu fac pe sensei-ul, nu le cer să-mi care bagajele. Nu cer niciodată nimic. Pentru că am o viață minunată. Nici nu poate fi mai frumoasă, familia mea, copiii mei. Îmi place ceea ce fac, nu am nicio problemă. Nu văd de ce ar trebui să aștept ceva. Dacă pot, ajut oamenii pentru orice, încerc să o fac, dar nu cer nimic în schimb. Am observat că unii profesori de Aikido au avut mari așteptări de la elevii lor, ceea ce i-a făcut să rămână, poate din interes, sau din cauza dominației. Eu nu sunt așa. Prin urmare, am foarte mulți elevi cu care am păstrat contactul, dar pe care-i întâlnesc foarte puțin. Pentru că și-au format propriile dojo, au 50-55 de ani, au copii, așa că ei vin din când în când. Ce fac ei este grozav, dar nu este ce fac eu acum.

Guillaume Erard: Nu v-au urmat evoluția...

Christian Tissier: Nu au urmat-o, dar au propria lor evoluție. Nu am nimic împotrivă. Oricum, dacă vin la antrenamentele mele acum, se simt puțin deconectați, se simt de parcă n-ar putea face tehnica. Uneori asta îi îndepărtează, așa că ne vedem mai rar. Ăsta e motivul pentru care, după ce m-am întors din Japonia în 1976 sau 1977, am continuat să mă duc în Japonia de două ori pe an, cam 4 luni pe an, timp de 10 ani, pentru a păstra legătura cu Yamaguchi Sensei. El a venit în Franța de două ori pe an și eu mi-am petrecut 2 luni iarna și 2 luni vara în Japonia. După asta, fiul meu s-a născut în 1982 și când ai 5 sau 6 dan nu te mai duci în Japonia la fel de des ca înainte. Era important să păstrez această legătură, pentru că Aikido-ul lui Yamaguchi Sensei se schimba la fiecare 3 luni. Principiile erau aceleași, dar era diferit, așa că e important să păstrezi legătura.


  • Minoru Mochizuki = elev al fondatorului Judo, elev al fondatorului Karate, elev al fondatorului Aikido, a fondat el însuși stilul de arte marțiale Yoesikan. Între 1951-1953 a predat arte marțiale japoneze în Franța. A deținut 10 dan Aikido, 9 dan jujutsu, 8 dan iaido, 8 dan judo, 8 dan kobudo, 5 dan kendo, 5 dan karate, 5 dan jojutsu.
  • Aikikai = organizația mondială de Aikido, întemeiată de fondatorul Aikido
  • Morihito Saito = elev direct al fondatorului Aikido, 9 dan Aikido, fondator al stilului Iwama Ryu Aikido
  • Tohei Koichi = elev direct al fondatorului Aikido, 10 dan Aikido, fondator al stilului Ki Aikido
  • Doshu = conducătorul mondial al Aikido, șeful Aikikai, întotdeauna un membru al familiei Ueshiba
  • hakama = fusta-pantalon de culoare închisă specifică Aikido și artelor marțiale tradiționale, purtată de centurile negre
  • uke = asistentul instructorului (în acest context)
  • shomenuchi = lovitură (tăiere) la cap, verticală, de sus în jos
  • ikkyo, nikyo, sankyo, yonkyo9 = procedee de bază de fixare specifice Aikido
  • omote și ura = pozitiv și negativ, executarea tehnicii prin intrare, sau prin răsucire
  • uke = partenerul de antrenament care atacă și cade
  • kokyunage = aruncări libere
  • aihanmi katatedori = prinderea unei mâini a adversarului cu aceeași mână
  • tachi dori = tehnici de apărare cu mâinile goale împotriva atacurilor cu sabia
  • ken = sabie; stiluri de arte marțiale cu sabia (ken-do, ken-jutsu, aiki-ken)
  • uchi deshi = elev intern, instructor profesionist
  • kesa giri = lovitură de sabie
  • tai sabaki = răsucire a corpului, pivotare
  • irimi = intrare către adversar
  • yari și jo = suliță și baston
  • Yoshinkan = stil de Aikido
  • koryu = școală veche
  • gendai budo = artă marțială modernă
  • soke = fondator de stil
  • tsuba = garda sabiei
  • Cluj Napoca = locul unde, în septembrie 2014, a avut loc întâlnirea Comitetului Director al Federației Internaționale de Aikido, precum și un seminar internațional de Aikido, la care au predat foarte mulți mari maeștri din întreaga lume, printre care și Waka Sensei, Mitsuteru Ueshiba, precum și maestrul Christian Tissier.
  • Waka sensei = „tânărul maestru”, următorul Doshu

Traducerea, adaptarea și notele de subsol în limba română: Sabin Dumitrescu