TPL_GK_LANG_MOBILE_MENU

christiantissier-01Guillaume Erard: Decat sa recapitulam anii petrecuti de dv. in Japonia in tinerete, haideti mai bine sa privim mai atent practica dv. Cand cineva va priveste demonstrand o tehnica, este frapat la prima vedere de gratia si amplitudinea miscarilor. E important elementul estetic in cautarile dv.?

Christian Tissier: Nu. In Aikido cautam sa atingem o anumita puritate a gestului, chiar daca partenerul ne obstructioneaza. Ca urmare, de indata ce acest impediment este depasit, pastrand mereu in minte cautarea preciziei, a distantei corecte si a unei economii a gesturilor, miscarea in mod firesc va fi mai aproape de puritate. Daca este pura, este si naturala, si ca atare frumoasa. Asadar, latura estetica nu este un scop in sine. Aikido este o disciplina martiala, dar este si o arta, si de indata ce ne folosim corpul din aceasta perspectiva, trebuie sa cautam si puritatea gestului de care vorbeam anterior. Frumosul artistic este consecinta fireasca a acestei intregi cautari.

Ivan Bel: Cand practicati, pareti total relaxat. De fapt, in cadrul stagiului pe care tocmai l-ati tinut, ne-ati aratat ca daca suntem blocati de catre uke, putem sa ne conservam energia si starea de relaxare, schimband abordarea si incercand alta miscare.

Christian Tissier: Nu e chiar asa. Ideea nu era ca daca suntem blocati, sa spunem "Nu pot face asta, fac altceva". De fapt, eu incerc exact invers, daca apare o dificultate, nu incerc sa o evit, ci incerc sa gasesc o solutie pentru tehnica respectiva, schimband unghiul sau postura, dar nu tehnica in sine. Asta incercam sa arat la seminar, mai cu seama cu privire la kotegaeshi. Adesea, in cazul acestei tehnici, avem senzatia ca nu putem continua, din varii motive. Din clipa in care simtim ca nu putem continua, inseamna ca am atins o limita a acelei actiuni, dar o alta poate incepe in consecinta, si ca atare nu trebuie sa incercam sa ne eliberam de contact.

Pentru a raspunde la intrebarea dv. cu privire la starea de relaxare, unul din dezideratele Budo este faptul de a ne elibera de teama, de a depasi frica. Simplul fapt de a vrea sa devii mai puternic decat ceilalti e absurd. Motivul pentru care ne antrenam e dorinta de a ne invinge slabiciunile. De aceea sistemul educational folosit in Aikido are drept obiectiv faptul de a elimina situatiile de refuz, excludere, non-comunicare. Pe masura ce ne eliberam de teama, vom deveni mai deschisi fata de ceilalti, dar asta nu inseamna ca am devenit invincibili. In opinia mea, o tehnica bine insusita, pura, ne va permite sa lucram cu noi insine si va declansa un mod facil de comunicare prin intermediul miscarii. Relaxarea decurge de acolo.

christian-tissier-and-guillaume-erard-dublin-03

Christian Tissier si Guillaume Erard

Guillaume Erard: Cu privire la comunicare, puneti un accent deosebit asupra faptului ca trebuie sa existe cooperare intre Tori si Uke, o relatie in care fiecare incearca sa il ajute pe celalalt sa invete ceva. Acest lucru este totusi uneori privit drept siretlic, prin care il lasam pe celalalt sa aplice o tehnica ce altfel nu ar reusi.

Christian Tissier: Aceasta interpretare este foarte simplista. Nu poti invata pe nimeni nimic fara un sistem codificat. Daca decidem sa jucam tenis impreuna, nu voi veni la terenul de tenis cu o bata de baseball, altfel va fi dificil sa jucam impreuna. Indiferent de sistem, vom defini coduri si reguli. Purtam un keikogi alb, aceasta este o regula; ne antrenam pe tatami, e tot o conventie. Apoi decidem sa facem katatedori dintr-o pozitie statica, e alta conventie - pana aici nu exista actiune. Nu tragem, nici nu impingem; permitem parteneurlui sa aplice tehnica. Stabilim de la bun inceput niste reguli, si folosindu-ne de acestea, vom organiza structura tehnicii si a antrenamentului.

Bineinteles, la inceput nu vei simti aproape nimic. Spre exemplu, vom vorbi despre un tenkan conectat la centru, dar la inceput, vedem doar pivotarea ca atare si poate felul in care cei doi parteneri privesc in aceeasi directie, dar nu vom simti o conexiune reala. Cu toate acestea, daca lucrezi cu un Uke mai bun decat tine, el te poate ajuta sa ajungi intr-o situatie in care poti intelege ceea ce cauti.

In definitiv, ceea ce ma intereseaza e faptul de a putea practica impreuna cu persoane care vin din alte discipline, si folosesc un alt sistem de conventii si reguli, de a face tehnicile sa functioneze chiar si atunci! Acesta e motivul pentru care imi place sa ma antrenez impreuna cu persoane pe care nu le cunosc, incepatori, oameni inalti, puternici, karateka, judoka si asa mai departe. Imi place sa ma antrenez cu toata lumea, pentru ca acest lucru demonstreaza faptul ca tehnica functioneaza si dincolo de conventii si reguli: aceasta este tehnica aplicata. Dar evident ca inainte de a ajunge acolo, procesul de invatare trebuie sa se bazeze pe reguli clare la antrenament.

Bineinteles ca exista sisteme de educatie complet diferite de al meu. Unele dintre ele sunt foarte stricte si precise, dar uneori devin atat de rigide, incat nu te mai poti elibera de forma, ceea ce e regretabil.

Ivan Bel: Adesea ni se spune ca Aikido se bazeaza pe doua principii fundamentale: irimi si tenkan. Privindu-va la antrenament, as zice ca puneti mai mult accent pe tenkan, cu miscari largi in spirala. E o decizie constienta, sau un lucru ce decurge firesc prin ajustarea celor doua corpuri?

Christian Tissier: Parerea mea este ca eu practic un Aikido marcat mai degraba de irimi, decat de tenkan. Confuzia poate lua nastere prin prisma faptului ca intelegerea noastra cu privire la irimi difera. Irimi nu inseamna sa iti lovesti partenerul peste ochi de fiecare data cand se misca sau in postura lui apare o bresa. Din punctul meu de vedere, irimi inseamna sa intelegi esenta miscarii. Constientizarea distantei corecte (ma-ai) vine in buna masura din Kenjutsu (Kashima Shin Ryu) si acest tip de antrenament este foarte direct. Pe de alta parte, depinde de definitia fiecaruia cu privire la irimi si tenkan, dar parerea mea este ca atat din punct de vedere fizic, cat si mental, Aikido-ul meu este mai mult irimi decat tenkan.

In ce priveste spirala, aceasta e la randul ei o miscare de irimi. Spirala are un centru; ca atare, de fiecare data cand gasim pozitia ideala in jurul careia sa ne rotim, vom amplifica miscarea si ne vom misca spre centru. Vom sfarsi astfel prin a ne misca spre partener. In acel moment, suntem complet irimi!

Christian Tissier si Guillaume Erard

Christian Tissier si Guillaume Erard

Guillaume Erard: Spuneti adesea ca Aikido este un sistem educativ bazat pe o disciplina martiala. Dupa parerea dv., ce pot dobandi cei care practica o astfel de disciplina?

Christian Tissier: Depinde de la individ la individ, dar daca vorbim despre Aikido ca sistem de educatie, nu trebuie sa uitam de cadrul martial care circumscrie arta. Acest aspect a fost ales cu buna stiinta. Puteam alege pictura, sculptura, Zenul si multe alte lucruri. Ceea ce ne indreapta uneori spre arte martiale este dimensiunea agresiva, lupta, confruntarea. Intr-o arta martiala, exista notiuni intrinseci clare cu privire la constrangeri si sanctiuni. Sistemul nostru educativ ce tinteste spre evolutia noastra ca fiinte umane se bazeaza pe acest context martial. Fiecare greseala trebuie amendata, fie de catre profesor, fie indirect prin faptul ca tehnica nu mai functioneaza, daca nu este aplicata corect - dar, pentru ca suntem pe saltea, nu pe strada, avem sansa sa mai repetam o data. Trebuie sa profitam de aceasta sansa, pentru a nu repeta aceeasi greseala, ci sa realizam o miscare in care eroarea anterioara este eliminata.

Nu sunt de acord cu cei care spun ca a progresa inseamna sa faci ceva "mai bine". Dupa mine, evolutia inseamna sa faci din ce in ce mai putine greseli, faptul de a ne perfectiona miscarile si de a nu lasa nici un fel de deschideri (suki). Esenta Budo este absenta acestor brese, waki ga nai, adica faptul de a nu fi niciodata descoperit, surprins de adversar, prin vorbe sau fapte. Intr-una din cartile mele, am preluat urmatorul citat dintr-o scoala ce preda eticheta si arte martiale, numita Ogasawara. Pe poarta centrala a acestei scoli sta scris: "Atunci cand stai asezat in postura corecta, nici cea mai insolenta persoana nu te poate perturba".

Comportamentul nostru ne permite sa nu afisam astfel de deschideri. Educatia martiala ofera ceea ce eu numesc "constante ale Caii", adica atitudinea, distanta corecta si viziunea. Aceste trei constante functioneaza impreuna. Nu e greu sa le pui in practica, putem spune ca aceste lucruri sunt deja arta martiala, desi nu se intampla nimic: nu suntem in miscare. Pentru a ne pune in miscare, va trebui sa mai adaugam un element: tehnica. De ce e vorba de un principiu natural?

Pentru ca de la bun inceput, oamenii au incercat sa dezvolte tehnici de a face lucrurile mai usor si mai eficient (homo faber). Notiunea de tehnica nu poate face abstractie de celelalte notiuni naturale. E vorba deci doar de un lucru care se adauga la ceva existent. O tehnica bine executata presupune o economie a gestului, a miscarii si energiei. Principiul acestei economii a gestului este de asemenea natural. Asta ar trebui sa incercam sa realizam prin practica.

In afara de asta, putem adauga si alte principii, cum ar fi comunicarea, cautarea puritatii etc. Sunt ferm convins ca exista principii Aikido care nu au fost inca descoperite, dar care sunt cu toate acestea naturale, si pe care va trebui sa le adaugam sistemului nostru educativ, daca dorim sa il extindem.

Ivan Bel: Referitor la principii naturale, adesea auzim diferite persoane vorbind despre Ki, fluxul energiei. Dv. insa nu vorbiti prea mult despre astfel de lucruri...

Christian Tissier: Asa este. Motivul pentru care fac acest lucru, e faptul ca notiunea in sine e destul de confuza. Am vazut multe demonstratii la viata mea, am intalnit multi maestri, si trebuie sa va spun ca cei care vorbesc mult despre Ki sunt adesea persoane cu o tehnica slaba. Bineinteles, e o generalizare, dar Ki-ul in sine nu e ceva palpabil la nivel senzorial. Ki-ul exista in fiecare din noi. Exista Ki peste tot in univers, indiferent ca stim sa il folosim sau nu. Problema fundamentala legata de Ki, e fluxul acestuia (ki no nagare). In limbaj Aikido, avem Ki si avem Kokyu, care este un vehicul pentru Ki. Kokyu poate fi tradus prin "respiratie", dar mai exact Kokyu e de fapt o interactiune intre aceste doua elemente.

Ideea de baza e ca daca practici cu umerii ridicati, rigizi, Ki-ul nu are cum sa curga, orice practicant de acupunctura stie asta. In consecinta, pana cand tehnica nu e perfecta, nu vom avea un flux natural al Ki-ului. Dupa mine, persoanele care au cu adevarat energie Ki, sunt cele care nu simt asta, pentru ca totul se petrece natural in interiorul lor.

Am putea bineinteles sa dezvoltam niste exercitii precum cele din Qigong, pentru a lucra mai aplicat asupra respiratiei. Am putea de asemenea lucra cu flexibilitatea sau alte asemenea lucruri, dar pana la urma la ce bun? Eu consider Aikido un sistem complet, bine gandit si pus la punct. E inutil sa te concentrezi asupra unui singur aspect al artei, mai cu seama daca e in detrimentul practicii in general. Daca dintr-un motiv sau altul trebuie sa ne imbunatatim flexibilitatea, vom merge la un specialist; la fel vom face si in cazul respiratiei, dar e de preferat sa nu amestecam lucrurile.

Pentru a reveni la tema legata de Ki, as prefera sa nu spun prea multe despre acest lucru, pentru ca mi se pare ca afirmatiile facute pe aceasta tema induc adesea mai multa confuzie.

Ivan Bel: Asadar, preferati sa va focusati exclusiv asupra tehnicii.

Christian Tissier: As zice ca da, pentru ca in ultima instanta tehnica este cea care deschide corpul si deblocheaza energiile. Odata ce ai deschis corpul si ai eliminat teama, miscarile vor fi mai fluide, iar acest lucru permite automat mai mult kokyu. Daca adaugi si intentionalitate la kokyu, Ki-ul apare in mod natural.

christian-tissier-and-guillaume-erard-dublin-07

Christian Tissier si Guillaume Erard

Guillaume Erard: Toata lumea stie ca ati avut o legatura speciala cu Seigo Yamaguchi Sensei; cu toate acestea, stilul dv. este diferit, cel putin in aparenta.

Christian Tissier: Adevarul e ca exista doi maestri care au avut o influenta majora asupra practicii mele. Al doilea Doshu (Kisshomaru Ueshiba) a fost un model important pentru mine, mai cu seama cu privire la tehnicile de baza. Bineinteles ca ii datorez si lui Yamaguchi Sensei multe din punct de vedere tehnic, dar si sub aspectul libertatii, al tehnicii aplicate, al rigorii. Am avut cu el o relatie aproape ca de la tata la fiu, in asemenea masura, incat la un moment dat spre sfarsitul vietii, si-a dorit sa cumpere o casa in sudul Frantei, pentru a putea trai mai aproape de mine.

Ca sa raspund la intrebarea dv., nu stiu daca fac lucrurile exact la fel ca el sau nu, in orice caz, nu acesta este scopul meu ca instructor. Mai mult decat atat, el nu si-a dorit sa devenim sclavii tehnicii lui, si nu cred ca ar fi fost prea fericit daca m-as fi transformat intr-o clona. In general am incercat sa integrez principiile invatate de la el in practica mea, nu sa il imit.

Guillaume Erard: Uneori auzim discutii cu privire la dihotomia Aikido ante- si post-belic. Ati jucat un rol major in evolutia Aikido in Franta si in strainatate. Ce s-a schimbat in Aikido, in opinia dv.?

Christian Tissier: Mi se pare amuzanta intrebarea, pentru ca atunci cand m-am intors din Japonia, toata lumea spunea ca fac ceva diferit. Adevarul e ca tocmai petrecusem sapte ani de zile la Hombu Dojo in Tokio, deci din punctul meu de vedere, ei erau cei care faceau ceva diferit - cei care au ramas in Franta. Eu nu faceam decat sa repet ce am invatat la Hombu Dojo, nu am inventat eu aceste tehnici. Mai mult decat atat, ma bucuram de o anumita recunoastere inca de la 24 de ani, fiind un elev apropiat al lui Doshu si foarte atasat de Yamaguchi Sensei, asa incat nu cred ca am schimbat eu ceva in ce priveste practica Aikido. Sa nu confundam ceea ce credem ca este Aikido, cu ceea ce se practica de fapt la Hombu Dojo.

Cand am ajuns in Japonia, aveam gradatia 2 Dan acordata de Mutsuro Nakazono Sensei si fusesem la toate cursurile de vara ale lui Nobuyoshi Tamura Sensei, asa ca mi se parea ca sunt destul de bun. Cand am ajuns la Hombu Dojo si l-am vazut pe Doshu Kisshomaru Ueshiba in actiune, m-am intrebat oare ce face. Era ceva foarte diferit, si toate certitudinile mele trebuiau puse la indoiala si corectate. Ca sa fiu sincer, la inceput nu mi-a placut ce facea Doshu, mi se parea ca practica lui este lacunara. Bineinteles ca greseam. Eu stiam doar lucrurile cu care eram deja obisnuit. Aceste discrepante intre ceea ce credem ca stim si ceea ce este de fapt Aikido fne fac sa credem ca ar fi vorba de o evolutie.

Exista totusi o evolutie, si anume aceea a instructorului, ca fiinta umana de-a lungul vietii sale. Imi aduc aminte de Miyamoto Sensei, la vremea respectiva, in Japonia; el nu practica decat cu un singur scop, sa isi distruga partenerul. Nimeni cu exceptia grupului din care faceam eu parte nu voia sa se antreneze cu el. Azi, e un om fermecator care are grija de partenerii sai pe saltea, dar acum are 60 de ani. S-a schimbat, asa cum ne schimbam toti. Vreau sa spun ca la douazeci de ani ne comportam ca niste persoane de douazeci de ani pe tatami, dar trebuie sa acceptam si faptul ca ne schimbam in timp, in ce priveste practica, situatia noastra si varsta.

Pentru a incheia, bineinteles ca Aikido, ca orice alta disciplina, are o evolutie proprie. Daca comparam persoanele care erau Uke la inceput cu cei de azi, sunt diferente notabile. Asta pentru ca cei care erau Uke pe atunci au fost initial judoka. Azi, practicantii se misca mai liber, mai spontan, mai rapid, iar tehnica nu mai e aceeasi ca la inceput. Am sa incerc sa va epxlic ce vreau sa spun cu asta. Pe cand eram copil, cand un karateka mediocru aplica un mawashi geri in fata unui adversar, ramaneam toti cu gura cascata. In ziua de azi, copii au filme si jocuri video, si sunt obisnuiti sa vada un tip invartindu-se de sase ori inainte de a da cu piciorul. Tinerii de azi sunt mai greu de impresionat, ei traiesc intr-o lume imaginara a artelor martiale, care nu mai corespunde realitatii. Imaginatia s-a schimbat, la fel si tehnicile si aplicatiile lor. Acest lucru e normal, iar Aikido se schimba la randul lui in acest fel.

Nu putem spune ca Aikido este ceva fix; se schimba in permanenta, slava Domnului, altfel, daca elevii nu si-ar depasi maestri, in 50 de ani nu am mai avea nici un fel de Aikido! Principiile insa raman aceleasi.

Ivan Bel: Cu privire la imaginatia celor care se joaca jocuri video, credeti ca exista o falie intre generatii, cu privire la atitudine si valori?

Christian Tissier: Sincer sa fiu, nu stiu. Poate ca e asa, dar tinerii care vin sa practice Aikido inteleg diferenta. Un prim lucru clar e faptul ca accepta o disciplina si niste reguli pe care nu le-ar accepta acasa sau in alta parte. Respecta eticheta, viata in comunitate si vin la antrenament in mod regulat. Poate ca parem niste dinozauri, dar cel mai important este comportamentul nostru si exemplul pe care il dam. Daca noi ca profesori suntem capabili sa descoperim o persoana talentata, si aceasta va fi capabila sa discearna daca tu esti un model de urmat, daca ai autoritate naturala sau esti doar un batranel ramolit. In opinia mea, cheia succesului este sa fii capabil de a transmite un mesaj celor tineri, fara a deveni in acest fel tu insuti juvenil.

Trebuie sa fim deschisi si directi, asta e tot. E gresit sa credem ca tinerii de azi nu sunt dispusi sa faca eforturi si sacrificii. Un pusti care practica tektonik sau break dance la modul serios, face la fel de mult efort ca si cel care practica Aikido. Ambele sunt dificile.

Ivan Bel: Haideti sa discutam putin si despre politica. De curand ati acordat rarul titlu de Shihan acordat unui non-japonez prietenului dv., Dany Leclerre (7 Dan, din Belgia). Pe de alta parte, sunteti prima persoana non-japoneza care a primit aceasta distinctie. Trezeste amintiri acest eveniment?

Christian Tissier: Adevarul e ca in cazul meu lucrurile nu au fost asa simple. Pe cand aveam gradatia de 6 Dan, nimic nu era formalizat, uneori primeam scrisori fie din partea Aikikai sau de la Endo Sensei care mi se adresau cu "Tissier Shihan", dar nu era ceva clar, de vreme ce acest titlu nu era acordat oficial pe atunci. Dupa o vreme, a aparut o polemica, care a pornit de la un articol publicat in revista Aikido Today, in care Mitsugi Saotome Sensei si alti Shihan isi exprimau punctul de vedere cu privire la acest subiect. De atunci, Aikikai a decis sa lamureasca lucrurile prin faptul de a acorda oficial acest titlu.

Aceasta distinctie se acorda unei tari sau unei persoane. Astazi, am acordat-o Belgiei, prin intermediul lui Dany Leclerre, un semn de multumire pentru tot ce a facut pentru Aikido, dar si pentru a ne asigura ca toata lumea stie clar ca el este cel care preda mai departe traditia Aikido in aceasta tara. Asta nu inseamna ca el poate conferi gradatii in intreaga lume. Altii insa o pot face, fiecare caz e diferit. E destul de complicat.

Christian Tissier si Guillaume Erard

Christian Tissier si Guillaume Erard

Guillaume Erard: Din cate stim, nu sunt decat vreo 15 Shihan non-japonezi recunoscuti oficial de Aikikai in lume la ora actuala, un numar extrem de mic. Sunt japonezii inca protectionisti?

Christian Tissier: Da, numarul e foarte mic. Bineinteles ca practica protectionismul, in primul rand fata de Aikikai. Toata lumea stie ca ai de asteptat ceva vreme intre gradatiile Dan. Aceasta regula se aplica tuturor, mai putin japonezilor care sunt uchi-deshi la Hombu Dojo... Acestia sunt din interior, si imediat ce incep sa calatoreasca in afara, incep sa fie rapid promovati. In fine, una peste alta aceste lucruri fac parte din regulile jocului, iar noi cam stim fiecare ce poate, deci nu prea avem in general susprize din partea sistemului. Si ei stiu cam la ce se pot astepta din partea maestrilor ne-japonezi.

Ivan Bel: Tinand cont ca nivelul tehnic general este in crestere, credeti ca va veni o vreme cand nu vom mai avea nevoie de japonezi?

Christian Tissier: Da, chiar si acum ne putem dispensa de ei, si ei la fel de bine de noi. Cu toate astea, as vrea sa nu subestimam interactiunea care exista intre aceste doua lumi. Spre exemplu, Japonia nu s-ar descurca fara noi in ce priveste diseminarea Aikido, tinand seama de organizatiile noastre nationale si federatia internationala, care le confera credibilitate peste hotare. De asemenea, e important sa intelegem ca un Sensei in Japonia nu e cunoscut decat cel mult la el la dojo, si eventual in salile elevilor lui. Nu va ganditi nici o clipa ca acesti oameni predau la stagii cu sute de persoane, nici pomeneala. Trebuie sa vina in Europa pentru a putea face asta. Pentru un instructor relativ tanar, in jur de cincizeci de ani, faptul de a veni in Europa sa predea este un lucru enorm in ce priveste palmaresul si cartea sa de vizita. Din punct de vedere tehnic, in Europa si SUA suntem la fel de competenti pentru a preda Aikido, dar cred ca e important sa ne intoarcem mereu la origine, pentru ca stilul de predare difera. Ceea ce le lipseste japonezilor este o analiza sistematica a ceea ce inseamna Aikido. Din fericire nu sunt toti la fel, dar pedagogia nu este punctul lor forte! Daca intrebi pe cineva de ce o tehnica este asa si nu altfel, vor cam da din umeri. "Este asa pentru ca este asa." Cam asta e genul de raspuns pe care il primesti in Japonia. In consecinta, un Sensei de 8 dani din Japonia probabil ar pica examenul Brevet d'Etat la noi. Am discutat adesea despre asta cu Seishiro Endo Sensei. Desi imi este Sempai, uneori ma intreba daca o tehnica sau alta ar putea exista si in varianta Ura. Logica noastra pragmatica si propensiunea noastra catre analiza ne-au permis sa demontam fiecare tehnica in elemente componente, si sa le clasificam. In aceasta privinta contributia noastra este majora in raport cu japonezii.

Pe de alta parte, noi nu avem aceeasi cultura si nici acelasi mod de a aborda o problema sau alta. Japonezii adesea iti permit sa pui la indoiala anumite notiuni subtile, ceea ce e un mod insemnat de a avansa. Japonezii te fac sa te indoiesti, pentru ca asta te determina sa reevaluezi ceea ce stii deja.

Pentru a concluziona - da, ne putem descurca si fara japonezi, dar cred ca am avea foarte mult de pierdut.

Guillaume Erard: Haideti sa vorbim putin si despre FFAAA (Federatia Franceza de Aikido). Lumea nu prea stie ce rol jucati dv. in organizatie. Unii va numesc seful acestei federatii. Care e rolul dv. mai exact?

Christian Tissier: Pentru a fi absolut clar, trebuie sa va spun ca eu ma aflu la originea FFAAA. Tot eu i-am ales si numele. Fara mine nu ar exista. Acestea fiind zise, trebuie sa va mai spun ca nu a fost intentia mea de o crea, si nici prea mandru de ea nu sunt. A luat nastere mai mult sau mai putin circumstantial. La vremea respectiva, Aikido facea parte din federatia de Judo (FFJDA). M-am intalnit la un moment dat cu Tamura Sensei la mine acasa, si in timp ce mancam, m-a intrebat: "Daca noi parasim FFJDA, ne-ati urma?" La inceput am fost total de acord, dar curand am realizat ca era vorba de o manevra politica, cu consecinte nefaste. Pana la urma nu i-am urmat, dar nu din dorinta de a fi impotriva cuiva. Modul in care s-au intamplat lucrurile m-a deranjat. Cred ca separarea de FFJDA a fost o greseala. Aveam multe avantaje acolo, si pana la urma am fi dobandit si independenta, ca si the Karate-ul cu FFKAMA (Federatia Franceza de Karate) sau, mai tarziu, Taekwondo cu FFKAMA. Nu trebuia decat sa crestem in mod firesc, natural, pentru a ne putea revendica la un moment dat independenta.

Dupa acea ruptura, m-am trezit mai mult sau mai putin pe cont propriu. Instructorii mai tineri din jurul meu precum Philippe Gouttard erau doar de nivel 2 sau 3 Dan pe atunci. Eram cu adevarat o federatie de copii (rade). Asta a fost in 1982, si desi eram destul de bun tehnic, aveam doar 31 de ani. Cateva persoane care nu au agreat modul in care s-a produs schimbarea, precum Paul Muller sau Louis Clériot printre altii, au ramas alaturi de mine. Apoi l-am sunat pe Jacques Abel si am pus bazele federatiei. Pierre Guichard, care era directorul tehnic national in materie de Judo si urmasul lui Courtine, m-a intrebat daca vreau sa devin director national tehnic pentru Aikido. Era o oferta tentanta, o numire la minister. Din respect fata de cei care au ramas alaturi de mine, am spus nu. Poate ca am gresit. Eu sunt seful federatiei doar pentru ca aproape toti directorii tehnici regionali, cu cateva exceptii, provin din dojo-ul meu. Acesta e motivul pentru care sunt considerat lider. Nu am pretins vreodata un statut oficial. De fapt, exista persoane care ma blameaza pentru care in organizatie nu exista o structura ierarhica mai clara. Asta e situatia, poate ca se va schimba intr-o zi. Acest gen de sistem nu ma deranjeaza catusi de putin. Adevaratul meu rol este acela de reprezentant al organizatiei peste hotare. Nu am vreun titlu oficial insa nici in acest sens. Ba nu, mint, sunt membrul colegiului tehnic, dar nu merg niciodata (rade). Probabil sunt vazut ca un soi de rebel, nu foarte usor de controlat.

Ivan Bel: Ne surprinde sa auzim asta chiar de la dv.

Christian Tissier: Asta e adevarul. Daca chiar as vrea sa pun mana pe putere, ar fi simplu. Nu ar trebui decat sa merg la conducerea FFAAA si sa le cer sa fiu numit sef, spunandu-le ca altfel plec. Acest lucru ar crea evident o mare problema.

Guillaume Erard: Haideti sa incheiem cu intrebarea clasica: ati dori sa mai transmiteti ceva cititorilor?

Christian Tissier: Da. Tocmai am vorbit despre cele doua federatii. Dupa mine, e lamentabil ca avem doua federatii in Franta, mai cu seama ca nu se prea inteleg. Cu toate astea, ne putem considera norocosi. In alte tari sunt 7 sau 8 federatii. In curand voi merge in Israel, unde am auzit ca sunt 27 de grupuri diferite, desi numarul de practicanti e relativ mic. Dupa cum vedeti, se putea si mai rau.

As vrea sa fiu foarte clar - intotdeauna am avut cel mai mare respect pentru Tamura Sensei, si cred ca el stie asta. E un mare maestru care merita pe deplin recunoasterea de care se bucura. Pe viitor mi-as dori sa vad mai multe contacte intre aceste grupuri. Chiar daca tehnicile si conceptia legata de gradatii difera, trebuie sa ne amintim ca pana la urma toti practicam Aikido si impartasim aceleasi principii. Trebuie sa invatam sa cooperam.

Personal, uneori ma simt mai aproape de anumite persoane din FFAB (cealalta federatie franceza de Aikido) decat din a mea. In momentul de fata, lucrurile sunt asa cum sunt, si facem tot ce putem sa administram acest sistem bicefal. Daca as fi la sefia FFAAA, probabil as face lucrurile putin altfel, dar nu am planuri concrete in acest sens deocamdata. De aceea trebuie sa manifestam bunavointa, pentru a facilita comunicarea si a le permite practicantilor sa se bucure de antrenament impreuna.